Psihiatrie - psihologie

Varianta 1. Primavara ne face visatori. Soarele caldut ne dezmorteste corpurile obosite de iarna. Ochii se deschid incetisor, orbiti de lumina devenita brusc stralucitoare. Miscarile sunt lente, ca dupa trezirea din vis. Functionam cu energia la nivel minim. In suflet e un gol ciudat, inexplicabil. Un “dor de duca” spre oriunde si spre nicaieri. O nostalgie nemotivata. Astenie de primavara.

Varianta 2. Primavara ne da senzatia ca ne-au crescut peste noapte (peste iarna…) aripi. Alergam prin parcuri. Zambim cand vedem prima papadie. Ne simtim ca si cum cineva ne-ar fi injectat in vene bucurie, speranta, optimism. Trupurile ne sunt usoare dupa ce au lasat in dulapuri hainele groase. Ochii se ingusteaza razand atat de mult si intens, incat cei care ne vad incep sa se intrebe daca nu avem ceva stramosi indepartati asiatici. Planificam iesiri la soare, gratare, fuga prin paduri. Exuberanta de primavara.

Ce face diferenta? Cu siguranta cei mai multi dintre noi au trait si una si alta. De ce uneori primavara apasa butonul pe care scrie “astenie” si alteori pe cel de langa, “exuberanta”?

Ipoteza: de fapt cele doua stari (atat de diferite) sunt doar exacerbari ale starii noastre de fond. Astfel, in prima varianta, stralucirea de afara pune antitetic in evidenta nostalgia din interior, exagerand-o enervant de mult. In a doua varianta, stralucirea de afara nu e decat o extensie a multumirii din interior, exagerand-o… atractiv de mult.

Cine nu a trecut prin ceea ce se numeste, generic, conflict intre generatii? Si unde altundeva se manifesta mai clar acest conflict decat in relatia dintre parinti si copii? Pe masura ce trec anii si cresc, copiii doresc sa-si afle drumul. De la explorarile micului univers care e camera lor cand sunt micuti, pana la explorarile marelui univers din perioada adolescentei, sub forme particulare fiecaruia, la intensitati si nuante in functie de personalitatea in curs de formare, toata aceasta cautare e de fapt procesul de diferentiere, de a dobandi individualitatea. Nevoia de a ne descoperi ca fiinte unice e un dat, o presiune interioara si mai putin un moft.  In timp ce copiii (mai mici sau mai mari) sunt prinsi in acest proces de descoperire (exterioara si interioara), parintii considera ca au trecut de el.

Astfel, copiii sunt la inceput de drum, parintii se uita la acest drum al copiilor lor din pozitia celui care a parcurs drumul respectiv. Copiii privesc inainte, cauta provocari, experiente, raspunsuri. Parintii privesc inapoi, considerand ca au raspunsuri. Iar prin prisma drumului parcurs de ei insisi, de multe ori se considera experti si isi depasesc rolul de indrumator ce doar ghideaza, comportandu-se ca detinatori ai adevarului absolut ce incearca sa impuna directii.

De la “nu pune mana acolo”, “nu e voie”, “nu trage sertarul”, trecand prin “prietenii tai nu sunt buni”, “la 9 esti acasa”, “trebuie sa te mutam de la liceul asta” si pana la “meseria asta nu e de viitor, facultatea x e pentru tine”, “cu baiatul asta nu vei fi fericita”, “nu faci bine educandu-ti copilul asa cum o faci”, viata este presarata de sfaturi parintesti care nu se potrivesc mereu cu punctul de vedere si alegerile copiilor. Si ce mai poate spune cineva in fata supremei replici: “eu stiu mai bine, ca am fost ca tine si de asta trebuie sa ma asculti!”

Problema vine dintr-o confuzie. Drumul pe care au mers parintii nu e acelasi cu cel pe care il au de facut copiii. Cu fiecare generatie se schimba conditiile exterioare, societatea evolueaza, asteptarile sunt altele. Astfel, ce era important pe vremea parintilor, nu coincide mereu cu ce e acum important (desigur, nu ma refer aici la valorile fundamentale ci la modul in care se organizeaza viata, pastrand  aceste repere). E foarte greu de inteles pentru niste oameni care au trecut prin procesul de crestere si individualizare, care au facut greseli in acest proces, care “au dat cu capul de pragul de sus” cum e posibil ca invatamintele pe care ei insisi le-au tras prin experientele personale sa nu fie apreciate si luate in considerare de copii. Ei, uite ca se poate, si inca destul de frecvent. Pentru ca drumul nu e niciodata acelasi! Pentru ca provocarile nu sunt niciodata aceleasi. Pentru ca oamenii au modalitati diferite de a rezolva situatii si de a trece peste piedici. Pentru ca toti copiii (mai mici sau mai mari) au nevoia de a experimenta ei insisi, de a sta singuri in fata dificultatilor, de “a da cu capul de pragul de sus”. Ce se invata prin experienta personala e mereu mai puternic decat ce invatam prin sfaturi si prin exemple.

Asa incat, dragi parinti, lasati copiii sa exploreze, sa ia singuri decizii (adecvat etapei de varsta), permiteti-le sa se manifeste, apreciati alegerile ce se dovedesc bune. Datoria voastra e de a-i indruma cu blandete, de a le fi alaturi cand fac bine si cand mai gresesc. Fiti exemple pentru ei, nu doar un rezervor nesecat de sfaturi (care de multe ori nu sunt apreciate sau nu sunt utile). Un exemplu bun se intipareste, un sfat bun trece pe langa. Crescandu-i astfel, copiii vor ajunge adulti sanatosi, increzatori in ei insisi, maturi.

Asa incat, dragi copii, nu va suparati prea tare cand mama sau tata va spun ce sa faceti, va dau exemple care incep cu “pe vremea mea…”, va impun reguli “de cand era bunica fata”. O fac doar pentru a va proteja, pentru ca parintii suporta foarte greu sa isi vada copiii suferind, facand alegeri proaste, cu atat mai mult cu cat uneori li se pare ca si ei, la randul lor, au trecut “prin ce treci tu azi”

“LA MULTI ANI, DRAGA MEA MAMA!

Imi pare rau ca trec zile intregi, saptamani chiar, si nu reusesc sa iti spun cat de mult te iubesc. Esti langa mine in fiecare zi – intrebandu-ma de la kilometri distanta daca am mancat, daca sunt obosita, daca am avut o zi buna. Sesizezi in glasul meu tristeti pe care nu le vede nimeni si-mi esti mereu alaturi, disponibila sa ma asculti. Stiu ca si tu te mai superi, ca te mai enerveaza o situatie sau alta, dar cu mine esti mereu calma, intelegatoare si blanda. Acum ai nepoti si, din cand in cand, vii in vizita. Iar eu ma uit la tine, uimita, cate poti sa faci intr-o singura zi! Fara sa obosesti, fara sa te plangi, mereu zambind, mereu alintandu-ma pe mine si alintandu-ti nepotii…Draga mea mama, sunt atat de norocoasa ca nu am avut nevoie sa caut modele in alta parte pentru ca te-am avut pe tine! Model de om care isi cauta linistea si fericirea si nu se teme de revolutii pentru a-si gasi implinirea. Model de femeie. Model de mama, cu suflet cald si infinit de bun. N-ar trebui sa astept zile speciale sa iti spun toate aceste lucruri, dar stiu ca ma iubesti atat de mult incat ma vei ierta pentru ca mai uit sa sun, pentru lipsa de timp, pentru ca uneori uit sa te intreb si eu la randul meu ce faci! Te iubesc, draga mea mama! La multi ani!”

Macar in aceasta zi de primavara cand ne sarbatorim mamele, sa ne facem timp sa le spunem ce mult inseamna pentru noi! Ne-au sters lacrimile, ne-au invatat sa mergem, sa vorbim, sa fim oameni. Ne-au iubit neconditionat, fiindu-ne alaturi cand am ras si cand am plans, cand am avut succes si cand am avut esecuri. Si tot ce le e necesar spre a le umple sufletul e cate un rar “te iubesc”!

“[..] sensul vietii difera de la un om la altul, de la o zi la alta si de la o ora la alta. De aceea, ceea ce conteaza nu este sensul vietii in general, ci mai degraba sensul specific al vietii omului la un anumit moment dat. A formula intrebarea despre sensul vietii in termeni generali s-ar asemana cu urmatoarea intrebare pusa unui campion de sah : << Maestre, spuneti-mi care este cea mai buna mutare de sah?>> Rupta de situatia de joc concreta si de personalitatea adversarului, o altfel de mutare – cea mai buna, sau macar buna in sine insasi, nu exista. Acelasi lucru este valabil si in cazul existentei umane. Nu trebuie cautat sensul abstract al vietii. Fiecare dintre noi are vocatia sa proprie, misiunea sa proprie in viata de a duce la indeplinire o anumita sarcina care se cere implinita. De aceea niciunul dintre noi nu poate fi inlocuita si viata lui este irepetabila. Asadar sarcina fiecaruia dintre noi este pe atat de unica pe cat de unica este oportunitatea lui de a o implini.” “Fiinta umana nu este un lucru printre altele; lucrurile se determina unele pe altele, in vreme ce omul se autodetermina. Ceea ce el devine – in limitele inzestrarii sale si ale mediului in care se afla – este ceea ce el a facut din sine insusi. In lagarele de concentrare, de pilda, in aceste laboratoare vii, in acest loc al incercarilor, am vazut si marturisim ca unii dintre tovarasii nostri s-au comportat asemeni porcilor, in vreme ce altii s-au purtat ca sfintii. Omul poarta in sine ambele potentialitati; pe care dintre acestea o actualizeaza depinde de deciziile sale, iar nu de conditiile in care se gaseste.” “Europenii considera drept caracteristic civilizatiei americane faptul ca omului i se porunceste, mereu si mereu, sa fie fericit (be happy). Dar fericirea nu poate fi urmarita , ci ea poate doar sa urmeze. Trebuie sa ai un motiv pentru “a fi fericit“. De indata ce gasesti motivul, devii automat fericit. Dupa cum vedem, omul nu este o fiinta in cautarea fericirii, ci mai degraba a unui motiv de a fi fericit, prin actualizarea sensului potential, care este inerent unei anumite situatii date si care persista in ea.”

“[..] sensul vietii difera de la un om la altul, de la o zi la alta si de la o ora la alta. De aceea, ceea ce conteaza nu este sensul vietii in general, ci mai degraba sensul specific al vietii omului la hun anumit moment dat. A formula intrebarea despre sensul vietii in termeni generali s-ar asemana cu urmatoarea intrebare pusa unui campion de sah : << Maestre, spuneti-mi care este cea mai buna mutare de sah?>> Rupta de situatia de joc concreta si de personalitatea adversarului, o altfel de mutare – cea mai buna, sau macar buna in sine insasi, nu exista. Acelasi lucru este valabil si in cazul existentei umane. Nu trebuie cautat sensul abstract al vietii. Fiecare dintre noi are vocatia sa proprie, misiunea sa proprie in viata de a duce la indeplinire o anumita sarcina care se cere implinita. De aceea niciunul dintre noi nu poate fi inlocuita si viata lui este irepetabila. Asadar sarcina fiecaruia dintre noi este pe atat de unica pe cat de unica este oportunitatea lui de a o implini.”

“Fiinta umana nu este un lucru printre altele; lucrurile se determina unele pe altele, in vreme ce omul se autodetermina. Ceea ce el devine – in limitele inzestrarii sale si ale mediului in care se afla – este ceea ce el a facut din sine insusi. In lagarele de concentrare, de pilda, in aceste laboratoare vii, in acest loc al incercarilor, am vazut si marturisim ca unii dintre tovarasii nostri s-au comportat asemeni porcilor, in vreme ce altii s-au purtat ca sfintii. Omul poarta in sine ambele potentialitati; pe care dintre acestea o actualizeaza depinde de deciziile sale, iar nu de conditiile in care se gaseste.”

“Europenii considera drept caracteristic civilizatiei americane faptul ca omului i se porunceste, mereu si mereu, sa fie fericit (be happy). Dar fericirea nu poate fi urmarita , ci ea poate doar sa urmeze. Trebuie sa ai un motiv pentru “a fi fericit“. De indata ce gasesti motivul, devii automat fericit. Dupa cum vedem, omul nu este o fiinta in cautarea fericirii, ci mai degraba a unui motiv de a fi fericit, prin actualizarea sensului potential, care este inerent unei anumite situatii date si care persista in ea.”

 

Daca dragostea ar fi o floare, in cate feluri ar putea muri?

Se poate ofili. Zi dupa zi, saptamana de saptamana, luna dupa luna, an dupa an… Din lipsa de apa, din lipsa de lumina, din lipsa de ingrijire, incet-incet se poate stinge. Devine din ce in ce mai palida, isi pierde prospetimea. Pana cand, intr-o buna zi, cand catadicsim sa privim spre ea, constatam ca petalele zac pe pamant vestejite, iar frunzele au uitat sa fie verzi si sunt in schimb maronii si uscate…Trist! Intr-adevar. Dar o tristete cu care, fara sa realizam, ne-am obisnuit de ani, luni, saptamani. Sentiment de “final”, insinuat lent, fara zgomot in suflet.

Sau floarea poate fi rupta. De o intamplare, de “valurile vietii” (cum imi spunea recent cineva), de tradare. Si cat poate fi de greu sa vezi doar frunzele verzi ce nu-si mai gasesc rostul pentru ca floarea colorata de care aveau grija e aruncata fara mila intr-un colt… Criza, soc, panica, dezamagire, incapacitate de a intelege. Sentiment de “final”, intrat brusc, cu urlet de fiara in suflet.

Si in ciuda acestui sentiment, cronic sau acut, in functie de situatie, o intrebare aparent absurda: “Mai poate fi facut ceva?”. Incep lungi conversatii interioare, cu argumente si contraargumente, cu conflicte intre creier si inima (sau cel putin asa pare).

“Mai poate fi facut ceva?”

Uneori da, alteori nu, regula fiind ca nu exista reguli. Sunt multi factori de care depinde raspunsul la aceasta intrebare. De cate ori primavara nu a adus muguri verzi pe crengi pe care le credeam uscate? Si de cate ori nu? De cate ori nu rasar iar flori colorate printre singuratice frunze verzi? Si de cate ori nu? Depinde de principii, depinde de rabdare, depinde de omul de alaturi, depinde de iertare, depinde de interpretari, depinde de felul de a fi, depinde de jocul compromis – negociere, depinde de jocul naivitate – bunatate, depinde de jocul umilinta – stiinta de a sti ce vrei si cum sa o ceri.

Printre atatea lucruri incerte, exista insa doua mari certitudini:

1. sfarsitul de iubire nu e mereu un sfarsit de iubire, oricat de puternic credem asta uneori

2. de cate ori trecem prin experienta unui sfarsit de iubire (fie el “moarte” sau “coma”/ permanent sau temporar) felul in care iubim si ne comportam ulterior in interiorul relatiilor de dragoste se schimba, pentru unii in bine, pentru altii in rau. Si, din fericire, putem alege.

<<Era odata un iepuras care vroia clatite. A cautat prin camara sa vada daca are toate ingredientele necesare. Avea tot ce ii trebuia, mai putin o tigaie in care sa le faca. S-a gandit atunci sa mearga la vecinul lui, ursul, pentru a-l ruga sa ii imprumute tigaia lui de clatite. Pe drum, iepurasul a inceput insa sa se gandeasca…. “Si daca ursul o sa-mi ceara clatite si mie n-o sa-mi ajunga?” ” Si daca rade de mine ca nu sunt un bun gospodar si nu mi-am cumparat tigaie?” “Si daca nu o sa vrea sa-mi deschida usa?” “Si daca imi da o tigaie care miroase a ceapa si imi strica aluatul de clatite?”… Tot topaind si deruland ipoteze, iepurasul nostru a ajuns la usa ursului si i-a strigat suparat: “Stii ceva? N-am nevoie de nicio tigaie de la tine! S-o pastrezi sanatos, mie nu-mi trebuie!”>>

Nu ne plac spatiile goale. Nu ne place sa nu stim. Astfel, atunci cand avem intrebari si nu avem curaj sa le rostim sau nu avem rabdare sa primim raspunsuri, imaginatia noastra vine cu ipoteze si scenarii care mai de care mai intunecate sau mai nefavorabile noua insine. Si ajungem precum iepurasul, sa ne enervam inutil si nepotrivit.

Sa punem asadar intrebari persoanelor de la care vrem lamuriri, sa avem rabdare si sa asteptam raspunsuri in loc sa le inventam conform cu propriile noastre temeri si spaime, sa lasam timp conlocutorilor nostri sa isi formuleze replicile si sa nu ne suparam pentru ca noi credem ca… .