Codependenta

Mă gândesc de vreo zece minute și nu găsesc nici o modalitate frumoasă de a spune ce am de zis: îi disprețuiesc pur și simplu pe bărbații care își bat soțiile și pe părinții care își bat copiii.

Cam în fiecare zi în știrile românești apar povești ca aceasta și în fiecare zi mi se frânge inima, pentru că știu că la știri se aude doar o sutime sau o miime din cazurile reale, care se întâmplă în fiecare zi în țară.

De-a lungul timpului am intrat în contact cu suficient de multe femei abuzate încât să știu că este greu și că le este frică să plece de-acasă. Că se întreabă dacă asta este decizia corectă sau dacă nu cumva își fac și mai mult rău. Știu că se gândesc cu groază din ce bani o să-și crească copilul sau copiii, unde ar putea locui, cum să facă să nu fie urmărite pentru că soțul le găsește “și în gură de șarpe”. Știu că, o dată ce pleci de-acasă, este ca și cum ai recunoaște public că ai fost agresată și că rușinea se vede la fel de tare ca vânătaia de lângă ochi.

Știu că o mare parte dintre români cred că bătaia este ruptă din Rai și că printre ei se numără și acei polițiști care nu fac nimic, pentru că nu vor să se bage într-o ceartă “între porumbei”. Știu că poți să fii hărțuită zile, luni și ani, până la punctul în care îți este frică și să ieși din casă, și să rămâi în casă. Cunosc și sentimentul de a-ți face în sfârșit curaj să povestești cuiva – polițist, preot, prieten – despre ceea ce ți se întâmplă și să primești ca răspuns doar ridicări din umeri sau, mai rău, sfaturi despre puterea îndurării și a iertării.

Pentru aceste persoane am adunat o listă de resurse care sper să le fie de folos atunci când își plănuiesc evadarea din această situație.

• În primul rând, dacă viața sau siguranța fizică vă este în pericol, plecați pur și simplu. Există relații care merită salvate, există motive și justificări pentru care s-a ajuns în această situație, dar rezolvați totul după ce sunteți în siguranță. Aveți grijă să aveți la voi măcar un act de identitate și banii din casă, oricât de puțini ar fi. Găsiți aici o listă de lucruri pe care ar trebui să încercați să le luați când plecați.

• Dacă nu aveți curaj să plecați de-acasă, încercați măcar un telefon la un centru specializat; acolo sunt oameni care nu vor râde, nu vă vor ține lecții și care vă pot ajuta. Aveți aici o listă completă a centrelor de consiliere din România.

• Dacă nu aveți unde să mergeți sau nu vă simțiți în siguranță la o prietenă acasă, este bine să știți că în România există adăposturi pentru femei aflate în situația voastră și că locația lor este ținută secretă. Dacă vreți să știți cum puteți ajunge la ele, sunați la numerele de telefon din lista de mai sus. Mai aveți posibilitatea să contactați organizațiile cu care Poliția Română colaborarează în mod direct:

• Centrul de Resurse Juridice – Bucureşti, Tel.: 021-212.06.90
• Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară – Iaşi,  Tel.: 0232 252 920
• Asociaţia Scop – Timişoara, Tel.: 0256 293176
• Artemis – Cluj-Napoca, Tel.: 0264.598.155
• Betania – Bacău, Tel: 0234 206016
• Fundaţia Comunitară – Constanţa, Tel.: 0241 520130
• Parteneri pentru Egalitate – Bucureşti, Tel.: 021 335 4175
• Salvaţi Copii – Bucureşti, Tel.: 021 316 61 76
• Fundația Sensiblu
• Poliția română vă sfătuiește să abordați o femeie polițist dacă vă simțiți mai confortabil decât să vorbiți cu un bărbat
• A fost recent adoptată o Lege privind combaterea violenței în familie care oferă persoanelor abuzate câteva instrumente legale care nu existau înainte:
  • Puteți cere ordin de protecție de la instanță
  • Puteți cere ca agresorului să i se interzică se întoarcă acasă
  • Puteți cere ca agresorul să nu aibă voie să se apropie mai tare de 200m față de voi
  • Puteți cere interedicția oricărui contact – prin telefon, email, orice altă formă de corespondență

Legea a fost adoptată datorită unei campanii demarate de Acasă TV – Durerea nu este iubire, un loc în care veți afla că nu sunteți nici pe departe singure.

Exact așa. Durerea nu este iubire. Nimeni nu “și-o caută cu lumânarea”, nimeni nu “o merită”, nimeni nu trebuie bătut “pentru binele lui”, nimeni nu este vinovat că celălalt “s-a enervat prea tare”.

Dacă aveți și alte informații despre adăposturi, centre etc, pot actualiza lista oricând, doar să mi le spuneți.

Dacă știți pe cineva în această situație, vă rog puneți-i la dispoziție aceste informații.

Mulțumesc,

Dacă cineva ar vrea vreodată să mă tortureze cu adevărat, tot ce ar avea de făcut ar fi să mă oblige să aleg dintre două modalităţi. Să spunem tortură prin gâdilitură la tălpi vs. tortură prin urmărirea obligatorie a tuturor celor 9465 de episoade din Tânăr şi neliniştit.

După ce m-ar privi cum fac liste pro şi contra, calcule, cum mă răzgândesc şi mă răzgândesc, cer păreri, cer semne de sus, îmi spun argumentele cu voce tare doar ca să văd reacțiile celorlalți, caut informație, caut MAI MULTĂ informație… după tot acest proces lung, deci, sunt convinsă că torţionarii mei închipuiţi şi-ar da seama că m-au chinuit suficient şi m-ar lăsa în pace.

Luarea deciziilor este una dintre cele mai agonizante experiențe pentru un codependent, iar în acest simptom mă regăsesc mai mult decât în multe altele. Poate să fie vorba de ales între suc natural sau o cafea sau de răspunsul la întrebarea “la ce facultate să mă înscriu”? Orice alegere este dificilă.

Dar de unde am învățat asta? Păi, dacă alcoolicii sunt pricepuți la ceva, cu siguranță acest lucru este trasarea responsabilităților. Îmi amintesc în familie că mama era cea care trebuia să ia deciziile și să le pună în aplicare – pentru că tot ce era “practic” era plasat pe umerii ei – dar, imediat după primii pași, fiecare decizie era criticată și ridiculizată. Nimic din ce decisese / făcuse mama nu era bun. Pentru că dacă alcoolicii mai sunt buni la ceva, ei mai sunt buni la a te face să crezi cele mai îngrozitoare lucruri despre tine. În scurt timp, mama mea nu putea să ia nici o decizie cu inima împăcată, pentru că mereu se gândea la reproșurile ce vor urma și stătea sub presiunea de “a nu greși”. Poate că nici măcar nu învățase frica asta în căsnicie, ci poate mai devreme, în copilărie, așa cum învățam și eu de la ea.

Nu spun asta ca să găsesc un țap ispășitor pentru că eu nu sunt în stare să iau decizii rapid. Dar felul în care facem alegeri este un comportament învățat, așa cum înveți să nu ții coatele pe masă. Când privesc întreg mecanismul deciziilor pe care l-am văzut în copilărie în familia mea, îmi dau seama cât de pervertită era situația: alcoolicul nu voia să își asume responsabilitatea unei decizii, delega sarcinile, dar apoi le critica de parcă el le-ar fi putut face mai bine și a fost împiedicat.

Iar asta mă ajută să îmi dau seama că o decizie cât de cât gândită nu are cum să fie atât de catastrofală pe cât mi-e frică. Cu siguranță nu pot prevedea pe ce drum mă duce fiecare alegere în parte, pentru că nu am puteri de Nostradamus, așa încât dorința de a lua “cea mai bună decizie” este pur și simplu o capcană.

Nu iau niciodată decizia cea mai bună. Dar iau cea mai bună decizie pe care mi-o permit abilitățile mele, contextul și informațiile pe care le am la un moment dat. Și poate că întreg procesul unei alegeri nu este atât de relaxant când vine vorba de schimbat serviciul sau de cumpărat o mașină, dar măcar mă decid mult mai repede în Cola și Fanta.

“Adevărul e că urăsc alcoolul și îi urăsc pe bețivi. Îi urăsc cu milă, îi urăsc pentru neputința lor și mi-e și milă de ei pentru asta. Îi urăsc și pentru neputința mea, că n-am ce le face deși aș vrea. Majoritatea prietenilor mei cei mai buni, oamenii cei mai dragi mie, sunt bețivi. Se zice că oamenii cu probleme cu alcoolul sunt de fapt puțini într-o societate, dar pentru că fac multă gălăgie și multă distrugere, par mai mulți. Sunt cam 8% și eu cred că am băut cu toți. Am băut peste zece ani de zile mult și am tras multe din cauza asta. Nu știu cum să fac să ies din convenționalitatea asta liniștită a frazelor și să exprim ce simt și cum a fost și cum e. Nu vorbesc cu superioritatea celui care a scăpat – sau poate da, dar nu în primul rînd de acolo – și nici nu sînt chiar sfîșiat de situație, de obicei mă detașez, dar am momente de astea de ură.”

Dan Sociu - http://totb.ro/alcool-versus-iarba-i

vs.

“Alcoolul e un mecanism pe care-l ţin foarte mulţi sub control pentru că e un drog care se învaţă uşor şi care te integrează. Cînd îl cumperi, plăteşti accize, ajuţi şi statul. Ăia care nu beau şi nu fumează sînt adevăraţii evazionişti – un evazionist fiscal (muncitor la negru pe trei lei) plăteşte totuşi o taxă la sănătate cînd bagă nişte tutun cu alcool. Băutul şi fumatul sînt, practic, în societatea noastră din ce în ce mai exclusivist-fascistă, ultima formă de prezenţă de demn-plătitor-de-taxe pe care o mai poate avea un cetăţean. Alcoolul e ca benzina, pune totul în mişcare. Dacă plăteam accize pe haşiş, poate băgam mai mult. Aşa, consum doar dacă mă serveşte vreunul mai tînăr sau mai pus pe fapte mari.”

Costi Rogozanu - http://totb.ro/razboiul-rece-alcool-si-droguri

Un fel de dezbatere, pro/contra, pusă în scenă de site-ul Think Outside the Box. Cred că sună un pic dureros să citesc despre un subiect care mi-a afectat o mare parte din viaţă ca şi cum ar fi Superman vs. Batman, dar poate nici nu e nevoie de atât de multă încruntare – nici spre alcool, nici despre droguri.

Ce m-a mişcat cu adevărat în articolele de mai sus este că se cunoaşte, în sub un minut de lectură, cine a fost afectat de consumul de alcool al altuia şi cine nu.

Spune-mi cum aștepți ca să-ți spun cine ești.

Bați din picior? Ești deja în picioare, lângă ușă, în timp ce toată lumea stă încă jos? Oftezi fix cât să te audă cei din imediată apropiere? Te uiți la ceas? Claxonezi? Numeri secundele? Minutele? Admiri peisajul? Te întrebi ce s-o fi ascunzând în spatele luminilor aprinse care se văd la ferestre? Simți că NU MAI POȚI și că TREBUIE să faci ceva?

Trebuie să existe vreo câteva zeci de feluri de a aștepta. Răbdarea sau nerăbdarea , atitudinea, alergătura minții ies toate la iveală în acele momente suspendate între “aici” și “acolo”, între “acum” și “imediat”, între “ce este” și “ce poate fi”. Felul în care trăim clipele intermediare este la fel de important ca felul în care știm să trăim viața în momentele ei cele mai pline. Până la urmă, din ce este constituită viața mai mult? Din evenimente marcante, unul după altul, sau de intervale întinse de așteptări între mai rarele întâmplări extraordinare?

Eu una aștept acum o mulțime de lucruri. Aștept tensionată momentul prielnic să aduc un subiect în discuție. Aștept cu emoție să îmi revăd câțiva prieteni dragi. Aștept cu frică o schimbare anunțată. Îi aștept nervoasă pe cei care întârzie. Aștept în tăcere ca oamenii să își termine propozițiile, înainte să vorbesc peste ei. Aștept de la ceilalți să îmi arate iubire și înțelegere, chiar și atunci când eu nu le pot arăta același lucru. Aștept cu o oarecare dezamăgire să înceapă odată să-mi fie și mie mai bune.

Viața este compusă dintr-un lung șir de așteptări – lucruri pe care le vrem de la ceilalți dar nu le cerem; lucruri pe care le vrem, dar nu facem nimic în legătură cu asta; și așteptările neprăvăzutului, ale rezultatelor acțiunilor, ale celui mai incontrolabil lucru din univers – viitorul.

Așa că talentul de a aștepta este important. Am citit că cea mai bună modalitate de a-l cultiva este să meditezi, așa că mi-am suflecat mânecile, mi-am încrucișat picioarele și am purces la meditație.

În două secunde gândurile încep să îmi alerge prin minte ca niște ciori speriate. Mă mănâncă nasul, cotul, îmi descopăr o durere la deget. E prea liniște sau e prea mult zgomot. După zece minute, aș da orice să îmi pot mișca măcar o mână. Într-o zi, mi-am pus ceasul greșit și, în loc de 15 minute cât mi-am propus să meditez, am stat mai bine de 25 de minute. Cea mai mare parte a acestora mi-am petrecut-o perfect conștientă că mintea mi se redusese la cea a unei maimuțe care se agață cu mâinile și picioarele de gratiile cuștii și țipă din toți rărunchii.

Când am totuși luxul să aștept cu ochii deschiși, încerc să fac exercițiul așteptării active. Să zâmbesc. Să privesc copacii, să mă uit ce culori au florile și câte petale. Să îmi dau seama din câte puncte cardinale diferite se aud păsările. Să îmi ascult respirația și să mă întreb dacă ceilalți o aud la fel de tare ca și mine.

Și în felul acesta, pot să mă bucur de prăfuitele clipe irosite pe așteptări la fel de mult ca de momentele în care se presupune că “fac” ceva. Este echivalentul cu a mă trânti în pacea mea interioară ca într-un fotoliu, din care nu am nimic altceva mai bun de făcut decât să observ și să admir.

Aștept, dar de-abia aștept să mă pricep mai bine la chestia asta!

… sau de ce să nu cred tot ceea ce cred.

O versiune a mea din trecutul nu foarte îndepărtat credea următoarele lucruri:

• Psihologii sunt pentru oameni nebuni.
• Iubirea de sine este un concept excentric, egoist și probabil sectant.
• Autocunoașterea este un termen inventat de unii care vor să profite de oamenii într-o pasă proastă.
• Să îi povestești cuiva despre toate rănile tale, închise sau deschise, este ca și cum i-ai pune o pușcă în mână, ai încărca-o singur cu gloanțe și ai îndrepta țeava spre tine.
• Dacă nu superi pe nimeni cu nimic, toată lumea te va iubi.
• Să spui “Nu” când vrei să spui “nu” înseamnă să fii rău.
• Dacă cineva are mai puțină nevoie tine, atunci prezența ta în viața persoanei respective se reduce cu aceeași cantitate.
• Dacă te aștepți mereu la ce este mai rău, nimic nu poate să te dezamăgească.

Acum cred că:

• Psihologii sunt oamenii la care mergem atunci când ne doare sufletul, așa cum medicii sunt cei la care mergem atunci când ne doare piciorul
• Iubirea de sine este singurul loc din sufletul nostru din care poate pleca iubirea sinceră pentru alții; dacă pleacă din oricare altă parte, acea dragoste se numește “am nevoie de tine ca să mă faci să mă simt iubită”
• Autocunoașterea sau -mai bine spus – momentul în care încetăm să ne mai mințim în legătură cu cine suntem este cel mai frumos cadou pe care ni l-am putea face
• Să îi povestești cuiva despre toate rănile tale, să te expui, așa cum ești, să fii vulerabil, este un act de curaj fără de care nu poate supraviețui nici o relație.
• Dacă nu superi pe nimeni cu nimic înseamnă că te superi pe tine însuți cu regularitate.
• Să spui “Nu” atunci când vrei să spui “nu” este un act de onestitate și integritate. (Un citat preferat din Jaques Salome: Nu am știut cu adevărat să spun DA până când nu am învățat să spun NU)
• Dacă cineva are mai puțină nevoie de tine înseamnă că își petrece timpul cu tine pentru că vrea, nu pentru că trebuie.
• Dacă te aștepți la ce e mai rău, se întâmplă ce este mai rău.

Și sper ca versiunea mea din viitorul nu foarte îndepărtat să fie mai înțeleaptă.

Nu mai petrece timp cu persoanele nepotrivite. Viata este prea scurta pentru a o petrece cu oameni care nu merita. Daca cineva te vrea in viata lui, iti va face loc in ea, nu trebuie sa te bati tu pentru un loc acolo. Niciodata, dar niciodata, nu incerca sa te bagi cu forta in sufletul cuiva care trece cu vederea valoarea pe care o ai. Aminteste-ti mereu ca prieteni adevarati nu-ti sunt cei ce sunt langa tine cand esti fericit, ci cei care iti sunt aproape cand ti-e cel mai greu. 

Nu mai fugi de probleme. Infrunta-le cu capul sus. Nu, nu va fi usor. Nu este nicio persoana in lume care poate depasi fara greseala toate complicatiile cu care viata ne pune fata in fata. Nu suntem facuti sa rezolvam instant toate probleme aparute. Nu asa am fost creati. De fapt, am fost creati sa ne suparam, sa ne intristam, sa fim raniti, sa ne impiedicam si sa cadem. Pentru ca tocmai asta este intregul scop al vietii – sa ne infruntam problemele, sa invatam din ele, sa ne adaptam si sa le rezolvam in timp. Asta e, in cele din urma, modul in care devenim persoanele care suntem.

Nu te mai minti. Poti minti pe oricine din lumea intreaga, insa nu te poti pacali pe tine.Vietile ni se imbunatatesc numai cand acceptam provocarile care ne apar in cale. Iar cea mai dificila dintre provocari este aceea de a fi sinceri cu noi insine.

Nu-ti pune la nesfarsit nevoile la finalul propriei liste de prioritati. Cel mai dureros lucru este sa te pierzi, pe tine ca persoana, atunci cand iubesti pe cineva prea mult. Si sa uiti ca si tu esti special. Da, ajuta-i pe ceilalti, dar ajuta-te si pe tine. Daca exista vreodata vreun moment perfect pentru a-ti urma visul sau pentru a face ceva care conteaza pentru tine, acel moment e acum.

Nu mai incerca sa fii ceea ce nu esti. Una dintre cele mai mari provocari in viata este sa sa fii tu insuti intr-o lumea care incearca sa te faca precum toti ceilalti. Cineva va fi intotdeauna mai frumos ca tine, mai destept sau mai tanar, insa nimeni nu poate fi ca tine. Nu te schimba ca oamenii sa te placa. Fii tu insuti si oamenii potriviti te vor iubi pe tine, cel adevarat.

Nu mai tine cu dintii de trecut. Nu vei putea incepe urmatorul capitol din viata ta, daca vei continua sa il citesti pe ultimul.

… Și încă multe alte NU-uri, pe: http://www.ursula-sandner.com/?p=3359

 

Zilele astea am ajuns la concluzia că sunt un fel de gelatină și sunt tare fericită. Una dintre cele mai grele încercări ale codependenței îmi este să aflu, ușor-ușor, cine sunt. Practic, aceasta este esența pasului patru din cei 12 pași Al-Anon, un pas care presupune completarea unui ghid (aproape nesfârșit) de întrebări, care mi-au dat mult de gândit.

De ce este o așa mare provocare și de ce mă bucur atât de mult de statutul de gelatină? Să vă spun mai întâi ce multe alte chestii am fost până acum:

O reclamă

Până la 20-și-ceva de ani am fost o reclamă la mine însămi. Știți cum se face o reclamă? În general, se dă un produs și se compară cu toate celelalte, iar apoi se proclamă faptul că produsul este “mai bun/ mai bio / mai alb / mai ieftin” . Există o comparație, implicită sau explicită. Și, chiar dacă produsul are zeci de fețe, majoritatea sunt lăsate la o parte și se insistă doar pe unele. Doar pe cele bune.

Eu eram aceea care avea note bune, era deșteaptă, era bună la pian, participa la olimpiadă și avea rezultate mai bune decât colegul sau colega de bancă. Dansam cel mai bine din clasă, cântam mai bine decât majoritatea, eram mai bună la chimie, eram mai cuminte decât ceilalți copii. Eram în sine o permanentă comparație cu oricine, cu orice și important nu era ce îmi doream cu adevărat, ci doar să câștig comprația.

În spatele imaginii mele se ascundeau toate informațiile pe care reclamele nu le spun sau le scriu în litere foarte foarte mici, lângă o steluță. De ce nu îmi chemam copiii la mine, de exemplu. Cât de singură mă simțeam. Și toate lucrurile despre familia mea pentru care pe atunci nici măcar nu cunoșteam cuvinte. De ce se dă mama cu un pas în spate când tata vine să o sărute, cu buzele țocăite? O întrebare pe care nu o formulam în cuvinte, ci doar o simțeam, ca o strângere neexplicată de inimă. Toate astea nu aveau loc în imaginea mea, eu spuneam doar ceea ce trebuie, ceea ce se potrivește, ceea ce îmi demonstra supremația. Ca un slogan.

O flacără

Eu nu îmi prea împart viața în ani, așa cum o fac cei mai mulți oameni, ci mi-o împart în iubiri. Mai întâi Marius, apoi Adrian, apoi Cătălin, apoi Viorel, apoi Emanuel, apoi… Pentru fiecare am “ars” diferit și în culori care mare de care, așa cum învățăm la chimie. A fost interesant și intens. Flacăra emană energie și îi încălzește și pe ceilalți. Cam așa și eu, cu o singură problemă, codependentă: flacăra are mereu nevoie de combustibil. Aveam nevoie să mă simt iubită, aveam nevoie să fie nevoie de mine, aveam nevoie să mi se spună cine sunt, pentru că eu, singură, nu știam.

Un abur

Și când acest cuvânt, codependență, mi-a intrat în vocabular, am pășit cu dreptul într-un univers de oameni care în mod oficial nu știu cine sunt. Pentru că mereu s-au preocupat de alții și nu s-au oprit să se întrebe nimic despre ei. M-am avântat cu mâinicile suflecate în toate exercițiile de autocunoaștere posibile. Am răspuns la chestionare, m-am analizat, m-am ascultat, am meditat, am scris aici. Mă așteptam să mă pocnească revelația mereu la următoarea și următoare întrebare, dar niciodată nu se întâmpla asta. Eram un abur, care uneori semene cu o formă, dar când voiam să-l prind mai bine îmi trecea printre degete și se schimba mereu. Cum să nu îmi pot prinde propriile emoții și propriile gânduri? Poate fi ceva mai supărător de atât?
Și-mi părea rău și mă uitam cu ciudă la toți care erau siguri de ei.

O gaură neagră

Așa cum am scris aici și aici, partea cea mai cheltuitoare a energiei mele

O gelatină

Nu m-a pocnit nici o revelație cu bâta de baseball. Nu este rezultatul însumat al unui chestionar psihologic aplicat. Nu este nici măcar un tip de personalitate, dar gelatina este cu siguranță ceea ce mă descrie cel mai bine.

Încep să am o consistență interioară și nu prea. Când vreau să îmi testez fermitatea convingerilor și îmi împung cu degetul o idee sau alta, el se afundă ca într-o budincă. Par stabilă, dar la cel mai mic dezechilibru încep să tremur din toate moleculele. Nu știu exact ce vreau, dar cam știu ce vreau. Nu știu exact cine sunt, dar am o idee. Nu sunt hotărâtă atunci când fac o alegere, dar cel puțin știu să nu mă mai uit în urmă și să mă înnebunesc întrebându-mă “dar oare n-ar fi fost mai bine să…”

Nu sunt cine credeam eu că am să fiu și nici nu am o personalitate atât de “solidă” pe cât mi-aș fi dorit-o. Dar cine este? Mă uit în jurul meu și văd oameni fragili, cu întrebări, cu frământări. Poate că acum este un pic mai potrivit să mă compar cu ceilalți și să nu îmi mai doresc să fiu un supra-om bine conturat pe toate fețele și toate colțurile. De cele mai multe ori îmi vine să îi iau în brațe și să le spun că it’s ok. E în regulă. Și asta mă face și pe mine, gelatina, să mă simt în regulă.

Frica de dinainte.

Frica este un sentiment atât de vâscos, mă face să mă mișc cu încetinitorul. Trebuie să pun mai multă forță în a mă spăla pe dinți, în a pune rufele la spălat, în a mă decide dacă vreau sau nu zahăr în cafea. Mersul prin frică mă extenuează, cam ca mersul prin zăpadă.

Încerc să readuc la suprafață toate lucrurile pe care le-am citit despre cum să îți învingi frica, dar cuvintele îmi par abur, iar frica este solidă, corporeală. Astăzi sunt o frică sub formă de respirație, anxietate care a luat forma mâinilor și picioarelor.

Nu-ți poți înfrânge frica, mi-am adus aminte. Poți doar să o rogi să se așeze comodă și să o inviți la ceai.

Pentru că tot urmează Dragobetele, pentru că toată lumea va vorbi dragoste, pentru că lumea se întreabă în sfârșit “dragoste sau obsesie?” sau “dragoste ori dependență”, m-a decis să scriu despre credințele noastre ascunse și nerostite legate de ce este sau ce ar trebui să fie o relație.

Prejudecățile noastre despre cum ar trebui să arate dragostea ne fac numai belele. Unele sunt luate ca din basme, altele din povești de groază. Ce le unește este faptul că toate ne par la fel de adevărate iar relațiile noastre fie nu se pot ridica la așteptările pe care le avem, fie, dimpotrivă, se transformă rapid în coșmarul de care ne fusese frică în tot acest timp.

Să le luăm pe rând – cele 13prejudecăți despre relații, prezentate într-o carte despre care povesteam aici.

Dacă începem o relație, am să mă pierd pe mine

Foarte importantă pentru codependenții în vindecare, pentru că fix ei s-au străduit atât de mult să-și construiască personalitatea la loc, din toate bucățelele sparte și trăiesc cu spaima că prima relație pe care o vor avea le va zădărnici tot efortul din ultimul timp.

Dacă m-ai cunoaște cu adevărat, nu ți-ar păsa de mine

Este o frică ce ne facem să ne închipuim cum ar arăta persoana ideală și să încercăm să ne purtăm ca ea.

Dacă nu sunt perfect/ă, mă vei abandona

Trăim într-o frică permanentă că persoana pe care o iubim nu va fi lângă noi și mâine și sperăm că dacă am putea să nu facem nici o greșeală, să fim pur și simplu perfecți, asta nu se va întâmpla niciodată.

Suntem ca o singură ființă

V-ați simțit vreodată ca și cum v-ați găsit sufletul pereche și că ați vrea să vorbiți și ziua și noaptea, și nu mai plecați niciodată nicăieri decât împreună. Și – cumva – sufletului pereche i-a trecut starea asta mai repede decât vouă? Ne panicăm atunci când pasiunea pare că dispare (așa cum este normal să se întâmple) și insistăm să fim la fel de nedezlipit ca la început cu partenerul nostru.

Nu e bine să fii prins cu garda jos

Vulnerabilitatea este apanajul oamenilor cu suflet întreg. Uneori este bine să fii vulnerabil, alteori are rezultate dezastruoase. În general, în relații, preferă să avem câteva plase de siguranță, poate niște secrete, și orice altceva îi poate împiedica pe cei in jurul nostru să ne rănească.

Nu ne vom certa niciodată

Ne este frică de furia celorlalți și ținem prizonieră multă furie proprie, în interiorul nostru. În relația perfectă din imaginația noastră nu este loc de confruntare.

Eu sunt de vină pentru tot ce nu merge bine. Sunt o persoană îngrozitoare.

De aceea și încercăm să ascundem tot felul de aspecte ale relației – pentru că avem impresia că ceva este în neregulă, că orice problemă este cu siguranță cauzatăde noi și am da orice ca nepriceperea noastră să iasă la suprafăță.

Trebuie să fiu vesel/ă tot timpul dacă vreau ca lumea să mă placă

Ne sperie ideea că cineva ar putea să afle cât de triști suntem. Și dacă ar afla, cu siguranță ar pleca de lângă noi.

Vom avea automat încredere completă unul într-altul

În viața reală, încrederea se construiește treptat

Vom fi de nedespărțit

În relațiile normale, partnerii petrec timp împreună, timp separat și timp cu prietenii.

Un partener adevărat îmi va ghici fiecare dorință și va ști de ce am nevoie

Această prejudecată despre relații ne determină să ne considerăm “răniți” atunci când partenerul face ceva care nu ne este pe plac, chiar dacă noi nu i-am comunicat clar așteptările noastre. Avem impresia că “nu ar trebui să fie nevoie să-i spun ASTA”

Dacă ne iubim cu adevărat, vom rămâne împreună pentru totdeauna

Nu ne putem închipui că dragostea, uneori, pur și simplu nu funcționează. Suntem loiali până în pânzele albe, în primul rând pentru că așa credem că ar trebui să fim, apoi pentru că tot sperăm ca, din încă o încercare, să putem repara tot ce este în neregulă.

Partenerul mă va aprecia întotdeauna, mă va sprijini și nu mă va critica

Comentăm acum în cor? “Siiiiiiiiiiiiiiiiiiigur că da”

Desigur că am păreri, ca toată lumea. Ba chiar, știți cum se spune că tot românul se pricepe la politică și fotbal, ei bine eu mă pricep la ORICE. Criza economică? Mai durează. De ce se îmbolnăvește atât de des copilul prietenei mele? Pentru că mama lui nu prea stă pe acasă, dar când trebuie să îl oblojească îi acordă întreaga atenție. De ce se despart? Pentru că ea este o cicălitoare și jumătate, de aia! Cum e cu încălzirea globală? Păi se întâmplă, dom’le, nu vedeți că mergem dintr-o temperatură extremă în alta?

Ceea ce nu înțeleg este de ce, de fiecare dată când îmi ofer micile mele bijuterii de înțelepciune, cei în cauză nu mă răsplătesc cu recunoștința și mulțumire pentru binefacerea făcută. Uneori – bine, ok, cam de fiecare dată – chiar se întâmplă fix opusul: parcă îi și văd. Oamenii își îndreaptă spatele, își înțepenesc membrele și mușchii de pe față, mă privesc cu o privire cel puțin cam dușmănoasă și începem să ne certăm.

Studiu de caz:

Șeful: Din păcate, nu am reușit să realizăm proiectul, se pare că toată lumea a avut alte priorități.
Eu: Nu neapărat, mai există o explicație.
Șeful (deja contrariat): Care este aceea?
Eu (în imaginația mea, deja cu o aură de sfințenie deasupra capului, pentru adevărul profund pe care urmează să îl dezvălui): De exemplu, dacă am fi fost mai bine organizați în echipe și dacă proiectul ar fi fost supravegheat mai îndeaproape, toată lumea și-ar fi respectat deadlineurile.
Șeful (care, nici nu mai este nevoie să o spun, fusese cel responsabil de coordonare): În echipe v-ați organizat singuri și v-am avertizat de nenumărate ori ce se întâmplă dacă nu vă faceți treaba.
Eu (un pic contrariată de faptul că nu a căzut în genunchi să îmi mulțumească pentru faptul că i-am deschis ochii): Da, dar echipele au fost prea mari, de aceea nu au reușit să se întâlnească la timp, toată lumea s-a uitat în jur la ceilalți și a văzut că treburile încep să întârzie, apoi toată lumea s-a lăsat pe tânjeală, deci nu s-a mai făcut proiectul. A fost clar o problemă de coordonare.
Șeful (momentul inevitabil – se îndreaptă din spate, își încordează mușchii feței și mă străpunge cu o privire de parcă ar vrea să mă taie în două): Dar echipa TA de ce a rămas în urmă?
Eu (nu pot să cred că se ia de mine!!! Doar pentru că am avut curajul să spun ceea ce gândeam cu toții): Adică trecem la amenințări acuma?
Șeful (începe să i se citească un zâmbet pe față): Nu. Vreau să spun că mă aștept să te descurci mai bine data viitoare.
Eu (deja cu toate armele încărcate): Adică a fost vina mea???
Șeful (deja obosit de schimbul de replici): Adică vrei să spui că a fost a mea???

…și conflictul mai continuă câteva minute bune. Niciodată nu câștig.

Paradoxul este că sunt bine intenționată de fiecare dată și că am nevoie de o mulțime de curaj să spun ceea ce am de spus . Devin extrem de agitată și simt să întreaga mea soartă stă în acceptarea a ceea ce am de spus. Uneori poate chiar am și dreptate, dar am observat că nu este deloc relevant.

Am mai observat că numeroși oameni din jurul meu par a fi capabili să își ofere părerile, în general incomode, fără să stârnească astfel de animozități. Și m-am întrebat cum fac.

• Încep prin a vorbi despre ei înșiși – cum s-au simțit, ce i-a determinat să se simtă așa, cum au văzut ei lucrurile
• Nu atacă niciodată – scopul lor nu este să arate cu degetul un vinovat, ci să se întrebe cum s-ar putea face lucrurile mai bine în viitor
• Nuanțează – îi ascultă și pe ceilalți, își mai ajustează poziția în funcție de noile informații, nu despart lumea în alb și negru
• Nu țin neapărat să aibă dreptate – pentru ei este mai important să își lămurească poziția decât să fie toată lumea de acord cu ei.
• Nu își pun niciodată problema în termeni de “a pierde/ a câștiga”, pentru că miza nu este atât de mare pentru ei cât pentru o persoană nesigură pe sine

Capacitatea aceasta de a fi diplomat în situații incomode se numește asertivitate și am de gând să o învăț și să o aplic cât mai curând.

La urma urmei, este doar o părere, nu este o chestiune de viață și de moarte. Desigur, mai puțin în cazul în care ești codepenent.

Source: google.com via Jillee on Pinterest Cunoscută celor de la Al-Anon drept rugăciunea de seninătate.

Până ieri blogul meu a avut subtitlul “Viața în umbra alcoolului”. L-am șters. M-am decis că prea mulți se păcălesc și se cred în siguranță deoarece “codependența asta e doar pentru alcoolici”. Nimic mai greșit.

Motivele pentru care ajungem să ne comportăm nebunesc, să fim mereu cu ochii pe alte persoane sau să transformăm relațiile în obsesii – cu alte cuvinte să fim codependenți – sunt mult mai diverse. Acestea pot apărea în orice tip de familie, cu sau fără ajutorul alcoolului.

Vă recomand un articol de pe blogul Al-Anon România despre cauzele codependenței.

Dacă suspectați că este posibil să fi fost și voi afectați, citiți cu atenție simptomele codependenței.

Astăzi am să fiu foarte freudiană, pentru că voi vorbi despre relațiile cu mama. Cunosc mulți oameni care se sperie acest de domn Freud ca de un bau-bau din dulap și îl consideră un indicator clar asupra faptului că urmează să citească niște psiho-bla-bla-uri pentru oameni nebuni. Pe ei în special țin să-i asigur că fac parte din aceeași categorie. Așa că am să-i zic simplu – acesta va fi un text despre cum ne scot mamele din minți.

Începusem să vorbesc despre importanța relațiilor cu părinții și semnalele care ne ajută să realizăm că acolo există o problemă. Bazându-mă pe aceeași carte, Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents, voi povesti pe scurt despre ce probleme pot apărea în relația cu mama.

Să ne înțelegem: a avea probleme cu mama nu este ceva rezervat codependenților, ci (încep să fiu din ce în ce mai convinsă), este o problemă pe care o pot avea până și cei mai echilibrați dintre oameni. Cunosc pe cineva care ar putea trece nestingherit drept un Dalai Lama al vieții de zi cu zi, dar care își iese din minți de fiecare dată când mama îl întreabă dacă poartă fularul, pentru că e frig afară.

Așa că, bărbia sus, nu suntem singuri.

Probabil ați făcut deja cunoștință cu tipul de mamă “am făcut TOTUL pentru tine”. Poate că deja v-ați gândit la a voastră, v-ați reamintit că, într-adevăr, mama voastră a făcut o mulțime de sacrificii pentru voi și acum simțiți o droaie de remușcări care latră la conștiința voastră ca o haită de câini. Și vreți să-mi închideți blogul, pentru că nu se cuvine să gândești “așa” despre mama ta. Vă asigur că, dacă îmi mai acordați încă două minute, vă veți simți mai bine, mai puțin vinovați și poate vă veți înțelege și propria mamă.

În capitolul despre relația cu mama, autorul ne vorbește despre două tipuri de mamă-martir: cea un pic mai zgomotoasă, care se plânge des, și martirul-tăcut, cu o infinită capacitate de a-și face foștii copii, acum adulți, să se simtă vinovați de cauzarea sau neînlăturarea suferinței mamei.

Caracteristici

Pe prima o recunoaștem după sintagme precum “După câte am făcut eu pentru tine, asta este răsplata pe care o primesc?” sau “Dacă nu ai fi fost tu, demult m-aș fi despărțit eu de…” sau “Toată lumea trage de mine, ce mai vreți de la mine?”

Ni se strânge inima în piept când o auzim vorbind despre propria moarte (“eu ori aici, or între patru scânduri, tot aia e pentru voi”) sau când ne face câte o favoare necerută (“cât ai fost plecată în oraș, ți-am dereticat un pic prin casă. Sper că te-ai simțit bine, eu mă duc să mă întind pentru că m-am obosit cam tare”) sau când ne simțim prea bine (“văd că te distrezi acolo. Mă bucur. Eu n-am prea avut ce să fac, am stat singură, dar am să fac oricum eforturi să te aștept cu mâncarea caldă”) sau când îi auzim vocea fragilă la celălalt capăt al telefonului (“sunt la pat de trei zile, n-ai sunat și tu o dată să vezi cum mă simt”)

În cazul martirului tăcut, mecanismele sunt mai subtile. Deciziile independente sunt întâmpinate de “dacă așa vrei tu…”, refuzurile de un “ei, dacă ești atât de ocupată cât să nu ai timp pentru mama ta…”, dar mecanismul din spate este același. Provocarea vinei.

Nu cred că mamele o fac conștient, dar atunci când a-i face pe ceilalți să se simtă vinovați funcționează (nu-i așa că funcționează bine?), de ce să te oprești?

Imposibila victorie

Și ce se întâmplă atunci când ne săturăm de astfel de discuții? Ne enervăm și poate țipăm sau poate ne punem mamele la punct, ceea ce a înseamnă totodată că victima a “câștigat” fără drept de apel: iată cum este tratată de propriul copil ! Și în mai puțin de câteva secunde, ne simțim ca niște ființe noroioase, care nu sunt capabili să-și iubească nici măcar propriii părinți.

Iar dacă alegem cealaltă cale, de a încerca să o facem fericită, efortul e colosal, iar rezultatele zero. Îmi vine în minte povestea unui prieten, a cărui mamă se plângea mereu că spală rufele de mână. După ani și ani de lamentări, i-a cumpărat mamei o mașină de rufe automată, iar când a fost livrată, în locul mulțumirilor la care se aștepta, a fost întâmpinat de un urgan de reproșuri: “Cum adică mi-ai luat o mașină de spălat? Ce-ai cheltuit atâția bani, te dau afară din casă? Crezi că eu nu sunt în stare să îmi cumpăr singură, asta ai vrut să îmi demonstrezi?”

Suferința este o armă eficientă. Mamele nu sunt dispuse să renunțe la ea prea ușor.

Mama-cea-mică

Am văzut că într-un astfel de război, victoria este imposibilă. Și atunci, chiar nu există nici o soluție pentru îmbunătățirea relației cu mama? Răspunsul pe care îl dă Howard Halpern în Cutting Loose este următorul: ca fiecare dintre noi și mamele noastre au un “copil interior”. Felul în care se comportă cu noi nu este determinat de reaua lor voință, pentru că ne iubesc și ne doresc tot binele din lume, ci este determinat de propriul lor copil interior, poate speriat, poate înfricoșat că urmează să fie părăsit, și care nu știe că poate fi iubit chiar și atunci când nu este nevoie de el.

Mamele noastre au avut, la rândul lor, părinți și poartă poate aceleași cicatrici pe suflet ca și noi, care acum ies la suprafață prin comportamente de control și victimizare. Este suficient să dăm la o parte cortina oftaturilor, lamentărilor sau acuzațiilor și vom putea privi copilul în ochi.

Pașii vindecării relației

1. Recunoașterea tiparului. Dacă tocmai ați realizat felul în care sentimentul de vină este principalul motor din spatele relației cu mama, înseamnă că sunteți prinși într-un cerc din care nu știți cum să ieșiți.
2. În loc să vă înfuriați, încercați să treceți dincolo de cuvinte și comportamente și să identificați copilul speriat din spatele acestora.
3. Întrebați-vă cum v-ați comporta cu un astfel de copil? Când un copil începe să ceară lucruri nerezonabile, ați greși ca părinte să îi oferiți numai ce vrea, mereu. La fel și în cazul acestui copil. Oprind comportamentul de a răspunde mereu cerințelor mamei, mânați de vină, îi oferiți și mamei voastre o posibilitate să “crească”, să își dea seama de felul în care se comportă și să caute alte modalități de a se simți împlinită, în afara relațiilor ei cu copiii.
4. Chiar dacă știți toate cele de mai sus, să te “desparți” de mama și să începi o relație ca între doi adulți nu este tocmai ușor nici pentru copil. În primul rând, pentru că există numeroase beneficii inconștiente în a-ți ști mama dispusă oricând să ofere / să facă / să rezolve probleme. În al doilea rând, pentru că schimbarea relației este aduce la suprafață cantități enorme de vină, anxietate și frică proprii, deoarece despărțirea seamănă cu un abandon. Trebuie să fiți gata să vă priviți frica în ochi și să aveți încredere că faceți bine ceea ce faceți.

Dar nu este asta EXACT ca și cum mi-aș abandona mama?

… m-am întrebat eu revoltată prima dată când am citit cartea. “Nu”, a venit răspunsul când am citit-o a doua oară. Nu înseamnă nici să o ignori, nici să nu o mai iubești, nici să întrerupi orice comunicare cu ea. Înseamnă pur și simplu să îți stabilești niște limite, pe care să le comunici fără a te simți vinovat. Mamele pot alege să sufere în continuare sau se vor adapta noului tip de relație, dar felul în care reacționează celălalt este prin definiție imposibil de controlat. Așa că va trebui să vă mulțumiți cel puțin cu a vă simți mai bine voi înșivă.

PS: sper să nu vă dezamăgesc chiar la sfârșitul textului (am fost învățată că nu e bine să-ți dezumfli cititorii chiar la sfârșit), dar nu vă pot oferi nici proprie experiență, nici sfaturi. Pentru că nu am reușit încă să mă rup de părinți. M-am gândit însă să vă împărtășesc și vouă ideile “manualului” după care încerc să fac asta.

Mai citiți și:
Relațiile cu părinții (I) – test

Când am început să aflu despre codependență, m-am hotărât să fiu vitează. Ecaterina-Teodoroiu de vitează. Să îmi ridic bărbia și să înfrunt fiecare dimineață cu toate armele pe care le am. Să stau neclintită în fața fiecărui obstacol care îmi apare în față și să privesc orice frică, orice problemă cu o privire de oțel.

Și mai ales, cel mai important. Să nu mă plâng niciodată. NI-CIO-DA-TĂ. Pentru că sunt o vitează.

Sau cel puțin așa îmi închipuiam că trebuie să fiu.

Dar între timp, mi-am dat seama cei care m-au ajutat să respir în tot acest timp nu erau cei îndârjiți, cei care nu crâcneau, cei care vorbeau mereu cu optimism doar de vindecare și înțelegere. Ci erau cei care se plângeau cu sinceritate.

Ei m-au făcut să mă simt normală, pentru că sinceritatea lor mi-a arătat că nu sunt sigura care se simte așa. că nu sunt nebună, că nu sunt defectă.

Așa că această însemnare este fix ca să mă plâng, ca să știți cum mă simt. Și dacă vreți și voi să vă plângeți, să vă victimizați, să explicați cât de greu este… vă aștept în comentarii.

Mă simt îngrozitor pentru că nu știu cine sunt și nu știu cum să fac să nu aflu și când îi aud pe ceilalți înțelepți care îmi spun “fii tu însăți” îmi vine să mă transform într-un personaj de desene animate, de ăla care are puterea să alerge repede-repede pe vârful unui deal și să urle din toți plămânii și apoi să se întoarcă înapoi și să spună calm “hei, mulțumesc pentru sfat, nu mă gândisem niciodată la asta”.

Îmi fac griji că nu sunt o optimistă. Toți spiritualiștii new age, toți creștinii educați, toți budiștii, toți hinduiștii vorbesc despre cum bucuria aduce după sine mai multă bucurie, optimismul mai mult optimist, iubirea mai multă iubire. Și pentru că nu mai găsesc resursele să mă bucur și nici să sper ca la carte, îmi fac încă și mai multe griji. Pentru că pesimismul aduce de la sine mai mult pesimism, iar furia mai multă furie, iar tristețea mai multă tristețe.

Sunt convinsă că toți ceilalți au o voce interioară care-i ghidează mereu și le spune ce să facă în fiecare situație. Și că vocea lor este și fermă, și iubitoare, și puternică, și înțeleaptă. Așa că din când în când încerc să o strig pe a mea și tot ce aud ca răspuns sunt gândurile mele panicate ca niște găini “O doamne, nu aud nici un răspuns, de ce nu răspunde nimeni?”

Mă uit în jurul meu și-i văd pe toți ceilalți cum reușesc, fiecare pe calea lui și pe drumul lui pe care pășesc cu atâta siguranță de parcă ar fi pavate peste tot cu semne de “pe aici” și eu tot am impresia că mă pierd prin pădure și că încerc ba o cărare, ba alta, până ce ajung înapoi în aceleași locuri din care am plecat.

Și în relațiile cu ceilalți? De-abia pot să-mi mai deschid gura. Pentru că am impresia că toți ceilalți știu exact ce să spună și cui să spună, iar când spun eu ceva sună greșit, sună defect și toată lumea se uită ciudat la mine. Așa că gândesc mai mult și tac mai mult și din când în când mai deschid gura să spun câte ceva, dar pentru că am gândit atât de mult acel ceva este o informație procesată și reprocesată până ce ajunge să fie doar o propoziție pe care nu o înțelege nimeni.

Și mai cred că ceilalți au o imagine clară asupra celor care le sunt prieteni și celor care nu. Iar eu mă uit în jur și mă întreb dacă o fi normal să mă cert atât de mult cu ai mei și dacă e normal ca în fiecare ceartă cuvintele să devină din ce în ce mai tăioase și îmi zic să nu, apoi încerc să plec din acele relații, apoi mi se spune că reacționez exagerat, așa că, în final, ajung să mă întreb dacă sunt eu normală sau sunt isterică, dacă am pretenții exagerate sau echilibrate, dacă eu sunt aia rezonabilă sau aia supărăcioasă și până la urmă îmi pun capul în jos și nu mai zic nimic.

Sunt lucruri la care parcă aș vrea să renunț, dar parcă nu, apoi am impresia că tot primesc tot felul de semnale despre ce trebuie să fac, dar niciodată suficient de clare încât să mă determine să iau o decizie. Și oricât aș calcula în capul meu, știu că nu pot să ajung la un rezultat, apoi îmi aduc aminte că nu este “spiritual” să calculezi, că oricum nu voi putea prezice vreodată ce se va întâmpla mai departe, astfel încât îmi întreb din nou vocea “ce vreau să fac” și ea tace.

Nu sunt credincioasă și asta îmi face viața foarte grea. Mai toată copilăria mea, nu am fost credincioasă pe motive raționale – “că nu există dovezi”. Acum, mai nou, rațiunea îmi dă toate motivele să fiu credincioasă, dar sufletul nu i se poate pune cumva de acord, așa că nu sunt, chiar când încerc să fiu, chiar când îmi promit că cel puțin trebuie să fac o încercare. Iar uneori îmi spun că simpla dorință de a crede în ceva, așa cum o am eu, este suficientă pentru a fi ea însăși credință, dar nici măcar în felul ăsta nu pot să mă păcălesc.

Și cel mai rău și mai rău este că scriu toate astea și nici măcar nu-mi dau seama dacă sunt chestii sincere sau sunt povești pe care le inventez eu despre mine și care ascund lucruri pe care nu vreau să le văd.

Nu știu să vă citez exact, dar sună cam așa:
“În fiecare zi, când te trezești, ai de luat o hotărâre: Am de gând să cred astăzi toate răutățile pe care le spun ceilalți despre mine?”

Citatul este din The Help – filmul. De când l-am văzut, am încercat să îl folosesc ca pe un motto personal, deși mai degrabă i s-ar potrivi titlul de “strigăt de luptă”. Eu îi spun “luptă”, pentru că sunt o persoană mai dramatică și îmi place mereu să mă aflu în conflict cu ceva, dar ca să stabilim un vocabular comun, majoritatea dintre codependenți ar numi vindecarea pur și simplu ca o întoarcere la normalitate.

Opiniile celorlalți sunt în sine un întreg front de bătălie în care se înfruntă dependența de dragoste și dorința de a iubi sincer și neviciat. Dar care este legătura dintre cele două?

De mici, am fost învățați faptul că opiniile celorlalti sunt IMPORTANTE. De exemplu, nu trebuie să se afle ce se întâmplă în casă, pentru că vorbesc vecinii. Copiii învață foarte repede și de mici să fie foarte grijulii la capitolul imagine, de aceea majoritatea sunt cuminți, foarte buni la învățătură, gata oricând să sară în ajutor. Cuvintele celorlalți – “Ești o fetiță foarte bună/ foarte obraznică” – iau locul propriilor aprecieri.

Tot de mici, pentru că opiniile celorlalți au devenit atât de importante pentru noi, ne construim tot felul de mecanisme de a obține apreciere. Pentru că nu ne putem da singuri de valoarea noastră, singura ei măsură devin giumbușlucurile pe care le facem pentru a deveni preferații oricui. Și în acest fel se instalează dependenta de dragoste, echivalentă cu dependența de apreciere din partea celorlalți.

Până acum parcă nimic nu pare atât de problematic. A fi săritor, loial, cu bun simț simț, excelând în toate cele – de ce este asta ceva rău, ar întreba oricine? Este simplu: o dată ce creștem începem să găsim relații importante în care partnerii spun cu voce tare lucrurile pe care noi ne chinuim din răsputeri să le ținem ascunse din copilărie – vina, rușinea, inadecvarea. Când cineva te pune la pământ în fiecare zi cu astfel de “aprecieri”, atunci a depinde de opinia celorlalți devine o proverbială groapă pe care singuri ne-am săpat-o. Într-o astfel de relație, majoritatea codependenților nu rămân din cauză că nu au curajul să plece, ci dintr-un motiv mult mai tragic: pentru că în sinea lor încep să creadă tot ceea ce li se spune despre ei însisi. Acesta ne face să avem cu atât mai mult nevoie de dragoste, care acum devine acum o dependență aproape chimică de cel mai mic cuvânt sau gest de apreciere.

Începe apoi lupta cu codependența și înveți, greu, să nu îti mai “pese” de ceea ce spun ceilalti despre tine. Apar aici însă două probleme. Prima este faptul că, atunci când demolezi cu totul imaginea interioară pe care ți-ai clădit-o din opiniile altora, nu mai rămâi cu nimic. A doua este că acest “nimic” nu rămâne atât de vid pe cât sugerează cuvântul, ci este umplut de o voce care pare foarte profundă și care îți spune că ești “greșit” și că toți cei care îndrăznesc să îți spună altfel despre tine de fapt nu te cunosc suficient.

În privința primei probleme, pasul patru din terapia Al-Anon este de mare ajutor. Practic, este un îndemn la o profundă și sinceră autocunoaștere.

În privința celei de-a doua probleme, am încercat să conștientizez că acea voce “cea mai profundă” își are de fapt proveniența din copilărie, deoarece toate credințele ei sunt puternic înrădăcinate, cum numai manierele de la masă ar putea să fie. Am scris despre ea aici.

În fine, în final, mi-a mai apărut o problemă în a nu-i crede pe ceilalți. Când iau hotârâri din astea drastice, ornate cu câte un “niciodată” sau “în viața mea n-am să mai…” este un semn clar că nu sunt hotărâri bune. Am prieteni care mă văd cu ochi mai buni decât aș putea eu vreodată să o fac – să îi cred pe ei sau să îmi cred vocea interioară care îmi șoptește perfid în ureche în continuu că nu sunt bună de nimic?

Cu greu, cu foarte mare greu, aleg varianta să îmi cred prietenii. Și atunci asta nu înseamnă că și acum depind de opiniile lor?

Nu, pentru că procesul s-a schimbat. Acum am încredere în opinia lor și nu mai acord această încredere oricărui necunoscut care are câte o părere despre mine. Pentru că mi-am schimbat comportamentul, nu mai sunt dependentă nici de iubirea lor, și nici de părarea lor, doar le acord o mare greutate. Apoi, am învățat mult mai bine să disting cine îmi este prieten și cine nu și știți ce am aflat? Dintre toți, toți prietenii și chiar și toți “dușmanii” mei, eu câștig cu detașare titlul de cel mai aprig dușman al meu.

Așa că în fiecare zi am de făcut o alegere: am să cred toate răutățile pe care mi le spun eu despre mine sau nu?